Am plecat la maternitate pentru un copil, m-am întors cu trei! Povestea care ne-a răsturnat viața

— Nu pot să cred, Irina! Cum adică trei? Trei copii?!

Vocea lui Vlad răsuna în salonul alb, spartă între uimire și panică. Încercam să-mi adun gândurile, dar totul era o ceață groasă. Cu câteva ore înainte, eram sigură că voi naște al doilea copil. Aveam totul pregătit acasă: pătuțul, hăinuțele, chiar și jucăria preferată a lui Daria, fiica noastră de patru ani, care abia aștepta să devină soră mai mare. Dar acum, stăteam întinsă pe patul de spital, cu trei bebeluși prematuri în incubatoare și o realitate care mă strivea.

— Doamnă Popescu, a fost o sarcină gemelară ascunsă. S-a suprapus unul peste altul la ecografii. Nu e vina nimănui, se întâmplă rar, dar se întâmplă, mi-a spus doctorița cu voce blândă.

Nu mai știam dacă să râd sau să plâng. Vlad s-a prăbușit pe scaunul de lângă mine și a început să-și frământe mâinile. — Cum o să ne descurcăm? Avem un apartament cu două camere… Salariul meu abia ajunge pentru patru guri, dar pentru șase?

Am simțit cum mă sufoc. M-am gândit la mama mea, care mereu spunea: „Viața nu te întreabă dacă ești pregătit.” Avea dreptate. Nu eram pregătită. Nici pentru tripleți, nici pentru furtuna care avea să urmeze.

Primele zile în spital au fost un carusel de emoții. Am stat cu orele lângă incubatoare, privind cum micuții luptau pentru fiecare respirație. Îi priveam pe ceilalți părinți cum își țin bebelușii în brațe și mă întrebam dacă voi reuși vreodată să-i iau acasă pe toți trei. Vlad venea zilnic, dar îl vedeam cum se schimbă: devenea tot mai tăcut, tot mai absent.

Când am ajuns acasă, Daria a alergat spre mine cu brațele deschise. — Mami! Unde e frățiorul meu?

— Sunt trei, iubita mea… Trei bebeluși! am spus încercând să zâmbesc.

A izbucnit în plâns. — Nu vreau trei! Vreau doar unul!

Am simțit un nod în gât. Vlad a încercat să o liniștească, dar nu știa nici el ce să spună. În primele săptămâni, casa noastră s-a transformat într-un haos: plânsete neîncetate, scutece peste tot, biberoane care nu se mai terminau. Mama a venit să ne ajute, dar după două zile a cedat nervos: — Eu nu mai pot! Sunteți pe cont propriu!

Noaptea, când toată lumea dormea (sau încerca), stăteam pe marginea patului și mă uitam la Vlad. Nu mai era bărbatul vesel și optimist de altădată. Se închidea în baie și stătea acolo cu orele. Într-o seară l-am auzit plângând.

— Vlad… ce facem? am întrebat încet.

— Nu știu, Irina… Nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau viața asta…

M-am simțit trădată și singură. Am vrut să țip la el, dar nu aveam energie nici pentru asta. Începusem să-l invidiez pentru că putea fugi măcar câteva minute de haosul din casă.

Zilele treceau greu. Prietenii dispăruseră unul câte unul: „Nu vrem să vă deranjăm”, „O să treacă perioada asta grea”. Nimeni nu voia să vadă realitatea noastră: oboseală cronică, certuri din nimic, lipsa banilor. Facturile se adunau pe masă ca niște amenințări tăcute.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Daria ascunsă sub masă cu păpușa ei. — Mami, nu mă mai iubești?

M-am prăbușit lângă ea și am plâns amândouă. — Ba da, iubita mea… doar că mami e foarte obosită…

A fost momentul în care am realizat că pierd tot ce aveam mai drag: familia mea. Vlad era tot mai absent, Daria tot mai retrasă, iar eu devenisem o umbră a femeii care eram înainte.

Într-o seară, după ce am adormit copiii (sau cel puțin așa credeam), Vlad s-a ridicat brusc de la masă.

— Eu nu mai pot! Plec la mama! Am nevoie de liniște!

A trântit ușa și a dispărut. Am rămas singură cu patru copii și cu un gol imens în suflet.

Au urmat zile în care am funcționat ca un robot: hrănit, schimbat scutece, liniștit plânsete. Nu mai simțeam nimic. Până într-o noapte când unul dintre bebeluși a făcut febră mare. Am fugit cu el la spital, tremurând de frică. Acolo, o asistentă m-a privit lung:

— Sunteți singură?

— Da… soțul meu… nu mai poate…

— Și dumneavoastră?

Am izbucnit în plâns. — Nici eu nu mai pot…

M-a luat de mână și mi-a spus: — Dar trebuie! Pentru ei…

A fost ca un duș rece. Am realizat că nimeni nu va veni să mă salveze. Că trebuie să găsesc puterea undeva în mine.

În următoarele zile am început să cer ajutor: vecinei de la trei, unei verișoare îndepărtate, chiar și preotului din cartier. Încet-încet, oamenii au început să revină în jurul nostru. Vlad s-a întors după două săptămâni: obosit, dar altfel. S-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a spus:

— Iartă-mă… Am fost laș… Dar vreau să încerc din nou.

Nu l-am iertat pe loc. Dar am început să reconstruim împreună: pas cu pas, zi după zi.

Acum tripleții au aproape doi ani. Daria îi iubește ca pe ochii din cap și râde din nou. Eu și Vlad încă avem zile grele, dar suntem o echipă adevărată.

M-am întrebat de multe ori: dacă aș fi știut ce mă așteaptă, aș fi avut curajul să merg înainte? Poate că nu… Dar oare câți dintre noi ar avea curajul să-și trăiască viața dacă ar ști dinainte toate încercările? Voi ce ați fi făcut în locul meu?