Soțul meu, zgârcitul: Visez la divorț

— Iar ai lăsat lumina aprinsă la baie, Jasmina! Nu ți-am spus de o mie de ori că se consumă curent degeaba? vocea lui Dănuț răsună ca un ciocan în liniștea serii, iar eu, cu mâinile ude de la vase, mă opresc brusc și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când începe așa. De fapt, nu mai știu când am avut ultima dată o seară liniștită în casa noastră.

Mă uit la el, la chipul lui încruntat, la ochii aceia reci care odinioară mă făceau să simt fluturi în stomac. Acum, aceiași ochi mă fac să tremur de nervi și frustrare. — Dănuț, e doar o lumină, nu se sfârșește lumea, încerc să răspund calm, dar vocea îmi tremură. El oftează teatral și iese din bucătărie, trântind ușa.

Nu știu când am ajuns aici. Când am devenit femeia care numără fiecare leu, care se gândește de două ori înainte să cumpere un șampon mai bun sau să-și ia o cafea cu prietenele. Când am început să mă simt vinovată pentru orice mică plăcere.

Când l-am cunoscut pe Dănuț, era alt om. Generos, atent, cu glume bune și promisiuni de viitor. Îmi aducea flori, mă scotea la film, îmi spunea că merit tot ce e mai bun. După nuntă, totul s-a schimbat. Încet, dar sigur. La început, glumea pe seama cheltuielilor mele: „Iar ai dat banii pe prostii, Jasmina?” Apoi, glumele s-au transformat în reproșuri, iar reproșurile în certuri.

— Nu avem nevoie de două feluri de brânză, una ajunge! — mi-a spus într-o zi la supermarket, când am pus în coș și telemea, și cașcaval. M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Am pus cașcavalul la loc, cu ochii în pământ.

Seara, când am încercat să-i explic că nu e vorba doar de bani, ci de faptul că mă simt controlată, mi-a spus: — Dacă nu-ți convine, poți să te întorci la mama ta!

M-am dus în baie, am dat drumul la apă și am plâns în șoaptă, să nu mă audă. Nu voiam să-i dau satisfacția de a ști că m-a rănit.

Au trecut ani de atunci. Avem un copil, Ilinca, care are doar șase ani și deja știe că nu trebuie să ceară prea multe. — Mami, pot să iau o înghețată? întreabă mereu cu voce stinsă, privind spre Dănuț, nu spre mine. Mă doare sufletul să văd cum și ea învață să se teamă de dorințele ei.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a tras deoparte: — Jasmina, Ilinca e foarte retrasă. Nu vrea să vorbească despre familie, evită să ceară lucruri. S-a întâmplat ceva acasă? Am simțit cum mă sufoc. Ce să-i spun? Că acasă, orice dorință e o povară? Că și eu, ca mamă, am ajuns să mă ascund după zâmbete false?

Seara, când Dănuț a venit acasă, am încercat să deschid subiectul. — Dănuț, cred că Ilinca suferă. Poate ar trebui să fim mai deschiși cu ea, să nu o facem să se simtă vinovată pentru orice lucru mic. M-a privit scurt, cu acea privire tăioasă: — Nu-i face copilului capul mare cu prostiile tale. Dacă nu avem bani de aruncat, asta e. Să învețe de mică să fie chibzuită.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Nu e vorba doar de bani, Dănuț! E vorba de sufletul ei, de sufletul meu! Nu vezi că ne pierdem?

A râs scurt, ironic: — Dacă nu-ți convine, divorțează! Dar să știi că nu-ți las nimic.

Am rămas cu gura căscată. Așa ușor era pentru el? Atât de puțin conta familia noastră?

În acea noapte, nu am putut dormi. M-am uitat la Ilinca, cum doarme liniștită, și mi-am jurat că nu vreau să crească într-o casă unde dragostea e măsurată în bani, unde fiecare zâmbet costă.

Am început să visez la divorț. Să-mi imaginez cum ar fi să fiu liberă, să nu mai tremur la fiecare factură, să nu mai simt că trebuie să cer voie pentru orice. Să pot să-i cumpăr Ilincăi o rochie roz fără să mă gândesc la reacția lui Dănuț. Să pot să ies cu prietenele, să râd, să trăiesc.

Dar apoi mă lovește frica. Ce o să spună lumea? Ce o să fac singură, cu un copil? O să mă descurc? O să am curajul să plec?

Mama îmi spune mereu: — Jasmina, nu există bărbat perfect. Toți au defecte. Dar eu nu mai pot. Nu mai vreau să-mi cresc fata într-o casă unde dragostea e raționalizată ca zahărul pe cartelă.

Într-o seară, după o ceartă banală despre un pachet de biscuiți, am izbucnit: — Dănuț, eu nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Vreau să fiu fericită, vreau să fiu liberă!

M-a privit lung, fără să spună nimic. Apoi a ieșit din cameră, trântind ușa.

Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Ilinca a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a șoptit: — Mami, nu plânge. Eu te iubesc.

Atunci am știut că trebuie să aleg. Pentru mine, pentru ea.

Oare chiar merit să trăiesc toată viața într-o colivie, doar de frica singurătății? Sau a venit timpul să mă aleg pe mine însămi, să-mi dau o șansă la fericire? Ce ați face voi în locul meu?