Nora mea nu are încredere în fiul meu și mă acuză pe nedrept. Povestea unei mame românce între două focuri

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva, dar te rog să nu te superi pe Oana, mi-a spus Vlad într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce își frământa mâinile pe masa din bucătăria mea mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Am simțit că urmează ceva rău, pentru că Vlad nu era genul să vină la mine cu problemele lui de familie. Mereu a încercat să le rezolve singur, să nu mă încarce pe mine, mai ales de când am rămas văduvă și trăiesc doar din pensia mea amărâtă.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Oana… Oana crede că o înșel. E geloasă, e mereu suspicioasă, și nu știu ce să mai fac. Parcă nu mai am aer în casă. Nu mai pot vorbi cu tine la telefon fără să se uite urât, să mă întrebe ce am discutat, să caute motive să mă certe.

Am rămas fără cuvinte. Îl știam pe Vlad, nu era omul să calce strâmb, și nici nu era genul să-și piardă cumpătul ușor. Dar Oana… Oana era mereu pe fugă, mereu cu ochii pe bani, pe facturi, pe tot ce mișcă. Am încercat să-l liniștesc, să-i spun că poate e doar o perioadă grea, că poate oboseala și grijile îi apasă pe amândoi. Dar în sufletul meu simțeam că ceva nu e în regulă.

Trei zile mai târziu, telefonul meu vechi, cu taste tocite, a început să vibreze insistent. Era Oana. Am răspuns cu inima strânsă, presimțind că nu mă sună să mă întrebe de sănătate.

— Doamnă Maria, vreau să știu dacă ați luat dumneavoastră banii din sertarul de la bucătărie, mi-a spus direct, fără nicio introducere, cu vocea rece ca gheața.

— Ce bani, Oana? am întrebat, simțind cum mi se urcă sângele în obraji de rușine și furie.

— 500 de lei. I-am pus acolo săptămâna trecută și acum nu mai sunt. Vlad zice că nu știe nimic, dar eu știu că numai dumneavoastră ați mai fost pe la noi.

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva cu pumnul în stomac. Eu, care am muncit o viață întreagă, care mi-am crescut copilul singură, care am strâns fiecare leu să-i cumpăr lui Vlad o pereche de ghete iarna trecută, să fiu acuzată că fur? Am simțit cum îmi tremură mâinile pe telefon.

— Oana, eu nu am pus mâna pe niciun ban. Am venit la voi să vă aduc zacuscă și plăcintă, nu să vă fur. Cum poți să crezi așa ceva despre mine?

— Nu știu ce să mai cred, doamnă Maria. Vlad nu recunoaște, eu nu i-am luat, dumneavoastră ați fost singura care a intrat în casă. Poate ați avut nevoie de bani și nu ați vrut să ne spuneți. Nu vă judec, dar vreau să știu adevărul.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat pe scaun, cu telefonul la ureche, și am început să plâng. Nu de rușine, ci de neputință. Cum să-i explic că eu, care mă chinui să pun deoparte câte 10 lei pe lună ca să-mi iau un telefon nou, nu aș fi în stare să fur nici măcar un leu de la copilul meu?

— Oana, dacă aș fi avut nevoie de bani, ți-aș fi cerut. Nu aș fi furat niciodată. Poate ai uitat unde i-ai pus, poate i-a luat Vlad din greșeală, poate… poate i-a luat cineva când ați avut musafiri. Dar eu nu am pus mâna pe ei.

— Bine, doamnă Maria. Dacă vă aduceți aminte ceva, să mă sunați, mi-a spus și a închis brusc.

Am rămas cu telefonul în mână, privind la ecranul crăpat, și m-am întrebat unde am greșit. Am crescut un copil bun, am încercat să fiu o soacră discretă, să nu mă bag peste ei, să nu le stric liniștea. Și totuși, uite unde am ajuns: să fiu acuzată că fur de la propriii mei copii.

A doua zi, Vlad a venit la mine. Avea ochii roșii, obosiți, și părea că îmbătrânise cu zece ani într-o noapte.

— Mamă, îmi pare rău. Oana e foarte stresată, cu serviciul, cu banii, cu tot. Nu cred că ai fi în stare să faci așa ceva, dar nu știu cum să-i explic. E convinsă că numai tu ai fi putut să iei banii.

— Vlad, dacă tu nu ai încredere în mine, spune-mi în față. Nu vreau să fiu povară pentru voi. Dacă trebuie să mă îndepărtez, o voi face. Dar să știi că nu am pus mâna pe niciun ban.

— Mamă, te rog, nu spune asta. Eu știu că nu ai luat nimic. Dar Oana… Oana nu mai e ea de ceva vreme. Parcă nu mai recunosc femeia cu care m-am însurat. E mereu nervoasă, mereu caută vinovați pentru orice.

Am încercat să-l liniștesc, să-i spun că poate e doar o perioadă, că poate trebuie să vorbească cu ea, să meargă la un consilier, să nu lase lucrurile să se agraveze. Dar în sufletul meu simțeam că rana e prea adâncă. Nu pentru bani, ci pentru că nu mai există încredere.

Timp de o săptămână nu am mai vorbit cu Oana. Nici nu m-a sunat, nici nu mi-a răspuns la mesaje. Vlad venea pe la mine pe furiș, ca un copil care se teme să nu fie prins cu mâța-n sac. Mă durea să-l văd așa, prins între două femei pe care le iubește, dar care nu se mai pot înțelege.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Oana: „Am găsit banii. Erau căzuți după sertar. Îmi pare rău.” Atât. Fără scuze, fără explicații, fără nimic. Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc un strop de regret, de căință, dar nu am simțit decât un gol imens.

Vlad a venit la mine în acea seară. M-a îmbrățișat și a plâns ca un copil. Eu l-am mângâiat pe cap, ca atunci când era mic și venea acasă cu genunchii juliți.

— Mamă, nu știu ce să fac. Parcă nu mai suntem o familie. Parcă nu mai avem încredere unul în altul.

— Vlad, familia nu înseamnă doar sânge. Înseamnă încredere, respect, iertare. Dacă nu le mai avem, ce ne mai rămâne?

Acum, stau singură în bucătăria mea, cu telefonul vechi pe masă, și mă întreb: câte mame ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi suntem acuzate pe nedrept, rănite de cei pe care îi iubim cel mai mult? Oare mai există cale de împăcare atunci când încrederea s-a pierdut?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să iertați și să mergeți mai departe?