Am încetat să mai vorbesc cu soacra mea și nu regret deloc

„Nu mai pot, Sorin! Ori eu, ori ea!” vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era a treia oară săptămâna aceea când soacra mea, doamna Lidia, își făcuse apariția fără să anunțe, cu o pungă de plăcinte și o listă de reproșuri. Sorin, soțul meu, stătea cu ochii în podea, prins între două femei care nu se suportau. „E mama, ce vrei să fac? Nu pot să-i spun să nu mai vină…”

Am simțit cum mă cuprinde furia. „Ba poți! Dar nu vrei. Și știi ce? O să-i spun eu!” Am ieșit val-vârtej din bucătărie și am găsit-o pe Lidia în sufragerie, inspectând rafturile cu o privire critică. „De ce nu ai șters praful aici? Și de ce nu ai pus perdele noi? Să știi că Sorin era obișnuit cu altfel de ordine acasă la mine…”

Mi-am strâns pumnii. „Doamnă Lidia, vă rog să plecați. Acum. Nu mai vreau să văd cum intrați peste noi, nu mai vreau să aud cum mă criticați. Gata!” Am simțit cum mi se taie respirația, dar nu am cedat. Ea a rămas blocată o clipă, apoi a început să plângă teatral. „Asta e recunoștința după tot ce am făcut pentru voi? Eu v-am crescut copilul, eu v-am ajutat cu bani, eu v-am…”

„Vă rog să ieșiți!” am repetat, iar când a trecut pe lângă mine, am închis ușa cu putere. Am rămas cu fruntea lipită de lemnul rece, tremurând. Sorin a venit după mine, cu fața albă. „Nu trebuia să faci asta, o să sufere…”

„Dar eu? Eu nu sufăr? De câte ori să mai înghit umilințe?”

Așa a început ruptura. Lidia nu mi-a mai vorbit, dar nici eu nu am mai căutat-o. Sorin a încercat să fie mediator, dar fiecare discuție despre mama lui se transforma într-o ceartă. „Nu înțelegi, e singură, nu are pe nimeni…”

„Are pe tine! Dar eu? Eu cu cine rămân dacă tu ești mereu de partea ei?”

Am crescut într-o familie unde mama era stăpână absolută, dar niciodată nu și-a băgat nasul în viața mea. Când m-am măritat cu Sorin, am crezut că voi avea o relație decentă cu soacra, dar de la început a fost clar că nu mă place. Prima dată când am mers la ea acasă, mi-a spus direct: „Sper că știi să gătești, că băiatul meu e obișnuit cu mâncare adevărată, nu cu prostii de la supermarket.” Am zâmbit, am încercat să-i câștig încrederea, dar orice făceam era greșit. Dacă găteam, nu era ca la ea. Dacă făceam curat, nu era destul de bine. Dacă ieșeam cu Sorin, mă acuza că îl rup de familie.

Când am rămas însărcinată, a venit să stea cu noi „să mă ajute”. În realitate, nu făcea decât să mă supravegheze și să-mi spună că nu fac nimic corect. „Nu ține copilul așa, o să-i strici coloana! Nu-i da lapte praf, doar lapte de la sân!” Într-o noapte, am găsit-o în camera copilului, încercând să-i dea ceai cu lingurița, deși medicul ne spusese clar să nu facem asta.

Am avut o criză de nervi. „E copilul meu, nu al dumneavoastră!” am țipat. Sorin a venit să ne despartă, iar Lidia a plecat plângând. A doua zi, a sunat-o pe mama mea să-i spună că nu sunt o mamă bună. Mama a încercat să mă liniștească, dar eu eram deja la capătul puterilor.

Anii au trecut, dar nimic nu s-a schimbat. Orice sărbătoare era un chin. Lidia venea cu cadouri pentru Sorin și copil, dar pe mine mă ignora. Dacă încercam să discutăm, îmi spunea că sunt prea sensibilă. „Așa sunt mamele, grijulii. Tu nu ai copii, nu știi cum e!”

Când copilul a început școala, Lidia a început să-l ia de la ore fără să mă anunțe. „Eu știu mai bine ce-i trebuie, tu ești prea ocupată cu serviciul!” Într-o zi, am găsit-o în fața școlii, certându-se cu învățătoarea. „Nu are voie să stea la after-school, îl iau eu acasă!”

Am simțit că-mi pierd mințile. Am încercat să vorbesc cu Sorin, dar el ridica din umeri. „Las-o, e bătrână, nu mai are mult de trăit…”

Dar eu? Eu cât să mai trăiesc așa? Într-o seară, după o ceartă urâtă, am decis să pun capăt. Am blocat numărul Lidiei, am refuzat să mai merg la ea acasă, am spus clar: „Nu mai vreau să am de-a face cu ea!” Sorin a fost șocat. „Nu poți să-mi ceri să aleg între voi!”

„Nu-ți cer să alegi. Îți cer să mă respecți. Să-mi respecți limitele. Dacă nu poți, atunci nu mai avem ce căuta împreună.”

Au urmat luni de tăcere. Lidia a încercat să-l convingă pe Sorin să divorțăm. A sunat rudele, a spus tuturor că sunt o nevastă rea, că mi-am bătut joc de familia ei. Prietenii comuni au început să mă evite. Mama mea plângea la telefon: „Poate ai fost prea dură, poate trebuia să ai mai multă răbdare…”

Dar eu nu mai puteam. Pentru prima dată în viață, am simțit că respir. Casa era liniștită, copilul era mai fericit, nu mai trăiam cu frica de a fi judecată la fiecare pas. Sorin a început să mă vadă altfel. „Poate ai avut dreptate. Poate trebuia să punem limite de la început…”

Nu știu dacă am procedat corect. Poate că într-o zi voi regreta. Dar știu sigur că, pentru prima dată, am ales să mă pun pe mine pe primul loc.

Oare câte femei din România trăiesc așa, la mijloc între soț și soacră, fără să aibă curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi avut curajul să spuneți „nu” chiar dacă toată lumea vă judecă?