Patruzeci de ani de singurătate: Cum am învățat să iubesc din nou într-o noapte de furtună

— Nu ai să fii niciodată ca ceilalți, Rareș, mi-a spus mama într-o seară friguroasă de iarnă, când aveam doar doisprezece ani. Tonul ei nu era nici blând, nici aspru, ci doar resemnat, ca și cum ar fi citit o sentință deja scrisă. Mă uitam la picioarele mele, strânse sub pătură, și simțeam cum fiecare cuvânt al ei se așează ca o piatră pe sufletul meu. De atunci, am început să cred că nu merit să fiu iubit, că viața mea va fi mereu o cameră mică, cu ferestrele închise spre lume.

Au trecut anii, iar eu am rămas în casa părintească dintr-un sat uitat de lume, la poalele Apusenilor. Tatăl meu a murit devreme, iar mama, deși mă iubea în felul ei, nu a știut niciodată să-mi arate că sunt mai mult decât dizabilitatea mea. Prietenii copilăriei au plecat la oraș, iar eu am rămas să am grijă de găini, să citesc cărți vechi și să ascult vântul care bătea printre brazi. Singurătatea mi-a devenit prietenă, iar tăcerea – o a doua piele.

Într-o seară de toamnă, când ploaia bătea cu furie în geamuri și curentul se întrerupsese, am auzit bătăi disperate în ușă. Am ezitat. Nu primeam niciodată musafiri. Dar ceva în felul în care bătea – insistent, aproape rugător – m-a făcut să mă ridic din pat, să mă târăsc cu greutate până la ușă și să o deschid. În prag stătea o femeie udă leoarcă, cu un aparat foto atârnat de gât și ochii mari, speriați.

— Vă rog, m-am rătăcit pe munte, nu mai găsesc drumul spre pensiune. Pot să intru măcar până trece furtuna?

Am dat din cap și am făcut loc. Femeia a intrat, tremurând, și s-a așezat pe scaunul de lângă sobă. Am pus apă la fiert și i-am întins o pătură. Nu am vorbit mult la început. Ea se uita la mine cu o curiozitate reținută, iar eu mă simțeam stânjenit de prezența ei, de felul în care ochii ei vedeau dincolo de trupul meu strâmb.

— Eu sunt Irina, a spus după o vreme, zâmbind timid. Sunt fotograf. Îmi place să surprind poveștile oamenilor. Dar cred că în seara asta am găsit mai mult decât am căutat.

Am râs scurt, fără să vreau. Nu mai râsesem de mult. I-am spus că mă cheamă Rareș și că nu am multe povești de spus. Dar Irina nu s-a lăsat. A început să-mi pună întrebări despre copilăria mea, despre pădure, despre cum e să trăiești singur. La început am răspuns monosilabic, dar pe măsură ce ceaiul se răcea și furtuna se domolea, am început să-i spun lucruri pe care nu le mai rosteam nici măcar în gând.

— Nu ți-e frică de singurătate? m-a întrebat la un moment dat, privind flăcările din sobă.

— Nu, i-am răspuns. Mi-e frică de oameni. De ce pot spune, de cum pot privi. Mi-e frică să nu fiu din nou dezamăgit.

Irina a tăcut, apoi a spus încet:

— Știi, și eu am fugit de oameni. Am fugit de o căsnicie care mă sufoca, de părinți care nu m-au înțeles niciodată. Dar cred că, uneori, oamenii potriviți apar când te aștepți mai puțin.

Noaptea aceea a trecut cu povești, cu râsete și cu o liniște nouă, care nu mă apăsa, ci mă elibera. Dimineața, când soarele a ieșit dintre nori, Irina a făcut o fotografie cu mine în pragul casei, cu munții în spate. Mi-a spus că vrea să revină, să-mi arate lumea prin ochii ei. Am zâmbit, dar nu am crezut-o. Oamenii nu se întorc niciodată pentru mine, mi-am spus.

Dar Irina s-a întors. A venit o dată, apoi încă o dată. A adus cu ea povești din oraș, mi-a arătat fotografii cu oameni fericiți, cu copii care alergau prin ploaie. Încet-încet, am început să cred că poate merit și eu să fiu văzut, să fiu ascultat. Mama nu a privit cu ochi buni această prietenie. Mă suna și îmi spunea:

— Rareș, nu te amăgi. Oamenii ca noi nu sunt făcuți pentru fericire. Nu vreau să suferi din nou.

Dar pentru prima dată, nu am ascultat-o. Am început să ies cu Irina prin pădure, să-i arăt locuri ascunse, să-i povestesc despre visele mele neîmplinite. Ea mă asculta fără să mă judece, fără să mă privească altfel decât ca pe un om întreg. Într-o zi, mi-a spus:

— Rareș, tu nu ești dizabilitatea ta. Ești mult mai mult. Și eu te văd.

Cuvintele ei au fost ca o lumină care a spart zidurile pe care le ridicasem în jurul inimii mele. Am început să cred că pot iubi, că pot fi iubit. Dar frica nu dispăruse. Într-o seară, când Irina a vrut să mă fotografieze în timp ce citeam, am izbucnit:

— Nu vreau să mă vadă nimeni așa! Nu vreau să fiu doar un subiect de milă!

Irina s-a apropiat de mine, mi-a luat mâinile în ale ei și mi-a spus:

— Nu ești un subiect. Ești povestea mea preferată. Și vreau să te cunosc cu adevărat.

Am plâns atunci, pentru prima dată după mulți ani. Am plâns pentru copilul care nu a fost niciodată acceptat, pentru adolescentul care s-a ascuns de lume, pentru bărbatul care a crezut că nu merită iubire. Irina m-a ținut în brațe și mi-a promis că nu va pleca.

Au trecut luni de atunci. Mama nu a acceptat niciodată pe deplin relația noastră, dar am învățat să nu mai trăiesc după fricile ei. Am început să primesc oameni în casa mea, să povestesc despre viața mea, să cred că fiecare dintre noi merită o a doua șansă. Irina mi-a arătat că iubirea nu ține cont de trup, ci de suflet.

Uneori, mă întreb dacă aș fi avut curajul să deschid ușa în acea noapte, dacă nu aș fi fost atât de singur. Poate că totul s-ar fi întâmplat altfel. Dar acum știu că, oricât de mult ai fugi de oameni, de trecut, de tine însuți, există mereu o șansă să fii găsit. Să fii iubit.

Oare câți dintre noi trăim cu ușile încuiate, de teamă să nu fim răniți? Și dacă am avea curajul să le deschidem, ce am descoperi despre noi înșine?