„Mamă, de ce mă doare tot?” – Lupta mea pentru viața fiicei mele și adevărul care ne-a destrămat familia

— Mamă, de ce mă doare tot? vocea Ilincăi, abia șoptită, mi-a sfâșiat sufletul. Era ora două dimineața, iar eu mă chinuiam să-i scad febra cu comprese reci, în timp ce soțul meu, Sorin, dădea nervos ture prin cameră. Ilinca, fetița noastră de zece ani, era mereu plină de viață, dar acum zăcea palidă, cu ochii mari și umezi, agățându-se de mâna mea ca de o ancoră.

— Trebuie să mergem la spital, am spus, încercând să-mi ascund panica. Sorin a dat din cap, dar am simțit că mă învinovățește. Mereu mă învinovățea pentru orice, chiar și pentru răcelile Ilincăi.

Drumul până la spital a fost un coșmar. Ilinca gemea încet, iar eu mă rugam în gând să nu fie nimic grav. La urgențe, medicii s-au mișcat repede. Au întrebat ce a mâncat, dacă a luat medicamente, dacă a fost mușcată de vreo insectă. Nu știam ce să răspund. În ultimele zile, Ilinca fusese abătută, dar am pus totul pe seama școlii.

— Doamnă, există posibilitatea să fie o intoxicație, mi-a spus o asistentă, privindu-mă cu suspiciune. Am simțit cum mi se taie picioarele. Sorin s-a înroșit la față și a început să ridice tonul:

— Ce vreți să spuneți? Că nu avem grijă de copilul nostru?

— Vă rog să vă calmați, domnule, a intervenit medicul de gardă. Trebuie să aflăm ce s-a întâmplat.

Au urmat ore de așteptare chinuitoare pe holul rece al spitalului. Mama mea, Elena, a venit în grabă, cu ochii umflați de plâns. Sora mea, Camelia, a apărut și ea, dar nu s-a apropiat de Sorin. Între ei era o tensiune veche, pe care niciodată nu am înțeles-o pe deplin.

— Ce s-a întâmplat, Irina? m-a întrebat mama, strângându-mă în brațe. Am izbucnit în plâns, simțind că mă sufoc de vină și neputință.

— Nu știu, mamă, nu știu! Am făcut tot ce am putut…

În timp ce așteptam rezultatele analizelor, am început să mă gândesc la ultimele zile. Ilinca fusese la bunici, la țară, cu Camelia. Poate a mâncat ceva stricat? Poate a luat din greșeală vreo pastilă? Am încercat să-mi amintesc fiecare detaliu, dar mintea îmi era încețoșată de frică.

Sorin a început să mă acuze subtil:

— Dacă nu o lăsai să meargă la țară, nu s-ar fi întâmplat nimic. Mereu faci cum vrei tu!

— Sorin, nu e momentul… am încercat să-l opresc, dar el a continuat:

— Poate Camelia i-a dat ceva! Știi bine că nu o suportă pe Ilinca!

Camelia, care auzise, s-a apropiat furioasă:

— Cum îndrăznești să spui așa ceva? Ilinca e ca o fiică pentru mine!

Mama a intervenit, încercând să ne calmeze, dar tensiunea plutea în aer. Fiecare dintre noi avea propriile suspiciuni, propriile răni nevindecate.

Când medicul a venit cu rezultatele, am simțit că mi se oprește inima.

— Fetița dumneavoastră are urme de substanțe toxice în sânge. Trebuie să ne spuneți exact ce a mâncat și unde a fost în ultimele zile.

Am început să tremur. Camelia a izbucnit:

— La mine nu a mâncat nimic suspect! Doar fructe din grădină și mâncare gătită de mama!

Sorin a început să țipe la Camelia, iar mama a început să plângă. Eu am simțit că mă prăbușesc. Cum era posibil? Cine ar fi putut să-i facă rău Ilincăi?

În zilele următoare, Ilinca a rămas internată. Eu nu m-am mișcat de lângă ea. Într-o noapte, când credeam că doarme, am auzit-o șoptind:

— Mamă, nu vreau să mă mai întorc la țară… Mă doare burta de fiecare dată când merg acolo.

Am simțit un fior rece. Am început să o întreb cu blândețe ce s-a întâmplat. După multe insistențe, Ilinca mi-a mărturisit că, în timp ce era la țară, unchiul ei, soțul Cameliei, îi dădea mereu niște pastile „pentru dureri de cap”, deși ea nu avea dureri.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum de nu am observat nimic? Cum de nu am protejat-o?

Am mers imediat la poliție. Camelia a fost devastată când a aflat. Soțul ei a fost arestat, iar familia noastră s-a destrămat. Mama nu a mai vorbit cu Camelia, Sorin m-a acuzat că am distrus familia, iar eu am rămas singură, cu Ilinca, încercând să-i vindec rănile, atât cele fizice, cât și cele sufletești.

În fiecare noapte, mă uit la Ilinca și mă întreb: cum putem merge mai departe după ce adevărul ne-a sfâșiat? Cum poți ierta, când tot ce ai iubit a fost distrus de cineva apropiat? Poate că răspunsul nu există, dar știu că nu voi mai lăsa niciodată frica să-mi închidă ochii. Voi lupta pentru Ilinca, orice ar fi. Voi lupta pentru adevăr, chiar dacă doare. Voi lupta pentru ca nimeni să nu mai treacă prin ce am trecut noi.

Oare câte mame mai trăiesc coșmarul acesta în tăcere? Oare câți copii suferă, fără ca cineva să-i asculte cu adevărat? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?